Poluatorul plătește. Dar cine poluează?

Poluatorul plătește. Dar cine poluează?

de Laurențiu Neacșu

Toți actorii din gestiunea deșeurilor cunosc principiul european care spune că ”poluatorul plătește”. Este vorba de fapt despre responsabilizarea celor care introduc în circuitul economic obiecte care vor supraviețui consumului și vor deveni ulterior inutile. Cum ar fi anvelopele, ambalajele, uleiul, echipamentele electronice, bateriile, ș.a.m.d.

Acestea nu numai că devin inutile și presupun anumite cheltuieli de stocare, evacuare, etc., dar nici nu se transformă de la sine într-un mod prietenos cu mediul cum o face, de exemplu, zațul de cafea. În consecință, legiuitorul nu dorește decât identificarea unui responsabil pentru tulburarea ecosistemului care să se asigure că restabilește, cât mai bine posibil, ulterior consumului, calitatea factorilor de mediu.

Principiul european este nediscriminativ, adică nu face diferența între persoanele fizice și cele juridice, între persoanele de drept privat sau public, între bărbați și femei și nici chiar în cazul persoanelor cu statut special (cu dizabilități, bolnavi cronic, etc.). Totodată, același principiu lasă libertatea legislativului local de a transpune în norme litera și spiritul său.

Ce se întâmplă în România?

Pentru început ar trebui precizat că economia românească este una bazată pe taxe și contribuții. Statul nu este interesat de asigurarea factorilor de mediu atât de mult precum de colectarea de taxe, dovadă fiind și diversele controverse legate de calitatea aerului din orașe, situația gropilor de gunoi, etc. Odată taxele plătite, nu mai interesează pe nimeni nici ce se întâmplă cu banii, nici care este calitatea mediului.

Mai departe, în spiritul afirmațiilor de mai sus,  putem continua că taxarea gestionării deșeurilor se face la dublu. Astfel, pe de-o parte, producătorii și importatorii de  bunuri plătesc contribuții / tarife pentru colectarea și reciclarea /eliminarea deșeurilor derivate din folosirea produselor sau, respectiv, a produselor uzate. Aceste obligații sunt menționate în Legea nr.211/2011 privind regimul deșeurilor, precum și în alte acte normative specifice (Legea nr.249/2017 privind gestiunea ambalajelor, H.G. 237/2007 privind uleiul uzat, O.U.G. nr. 5/2015 privind deșeurile din echipamente electrice și electronice, ș.a.).

Pe de altă parte, utilizatorii finali – persoane fizice și juridice – plătesc și ei servicii  de salubrizare, care se ocupă fix cu același lucru, respectiv cu colectarea, transportul, sortarea și valorificarea/eliminarea deșeurilor.

Astfel pentru protecția mediului, plătesc atât producătorii, cât și consumatorii unui produs, iar legiuitorul român nu face decât să îngreuneze reciclarea, așa cum s-a și văzut la începutul acestui an în cazul ambalajelor. Dacă reușește suficient să împiedice reciclarea, statul devine el însuși poluator în viziunea legislației europene și este forțat să plătească taxa de infringement, care se va răsfrânge ca o a treia povară financiară asupra contribuabilului.

Venind vorba de reciclare, un fenomen interesant transpare din legislația secundară românească referitoarare la reciclarea ambalajelor: generatorul este responsabil de reciclarea efectivă a cantităților de deșeuri de la el din curte până când acestea sunt transformate în produse obținute din reciclare. Deși la prima vedere poate părea un lucru firesc, în realitate așa ceva este practic imposibil.

Orice fabrică (chiar și cele care folosesc deșeuri ca materii prime) este obligată să își asigure un flux constant și rentabil de materii prime. Pentru aceasta apelează la operatori suficient de mari încât să poată asigura cantitățile necesare. Acest lucru este critic în special la instalațiile cu flux continuu, cum ar fi cuptoarele de metale sau sticlă. Ca o consecință naturală, colectarea este o industrie stratificată, în sensul în care generatorii cu cantități mici nu pot livra direct către un mare consumator, ci doar către un colector. De regulă, colectorii mari au investit deja în utilaje menite să purifice marfa și nu își permit costuri mari de manipulare, astfel încât nici ei nu sunt atrași de cantități mici.

Astfel, un generator obișnuit este obligat și de legislația de mediu și de piață să încredințeze marfa unui intermediar specializat și autorizat, care să o pregătească pentru reciclare și doar foarte rar direct către un reciclator. Am analizat într-un articol anterior ce presupune ”încredințarea” și am subliniat că A.N.A.F.-ul nu înțelege acest termen. Predarea în custodie către un colector este imposibilă din rațiuni practice, pur și simplu pentru că tot A.N.A.F.-ul cere ca marfa în custodie să fie depozitată și identificată separat. Nici autoritățile de mediu nu permit stocarea deșeurilor o perioadă lungă de timp. Așadar, vânzarea deșeului rămâne singura opțiune legală și practică de a îndeplini obligațiile de mediu.

Cu toate astea, pentru dovedirea reciclării, autoritățile de mediu cer trasabilitatea deșeului și după ce acesta iese din proprietatea generatorului, chiar dacă nicăieri în lumea care se conduce după legi nu poți fi tras la răspundere pentru o proprietate care nu mai este a ta. Deși nu este nicăieri menționat explicit această răspundere, la art.26 lit.b din Ordinul Ministrului Mediului nr. 1503/2017 se precizează că pentru recunoașterea reciclării generatorul este obligat ”să obţină lunar de la operatorul economic cu care au încheiat contractul pentru realizarea obiectivelor anuale de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie, pentru fiecare tip de material, situaţia cantităţilor de deşeuri de ambalaje valorificate/incinerate cu recuperare de energie în numele lui, întocmită conform anexei nr. 3 la metodologie”. Astfel, chiar dacă un generator ”încredințează” în scopul reciclării deșeurile și își îndeplinește cu bună-credință obligațiile de mediu, statul îi condiționează exonerarea de la plata taxei de un alt contract de prestări servicii cu un terț care poate fi incompetent, dezinteresat, de rea-credință, cu riscul de a nu furniza documentația completă.

Și pentru a fi o situație  abuzivă până la capăt, doar firmele suportă această situație. Persoanele fizice nu răspund dacă deșeulul lor ajunge pe câmp sau în stații de sortare…

editare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*