Cafenele celebre din București Dacă într-una din edițiile trecute am avut un episod dedicat cafenelelor celebre din lumea largă, să știți că nici Bucureștiul nu s-a lăsat mai prejos și...

Povestea Cafelei 12

Cafenele celebre din București
Dacă într-una din edițiile trecute am avut un episod dedicat cafenelelor celebre din lumea largă, să știți că nici Bucureștiul nu s-a lăsat mai prejos și mai ales în perioada de după Războiul de Independență și până la naționalizarea din 1948 a oferit locuitorilor săi, dar și multor străini ocazia de a savura o cafea înconjurați de oameni celebri, scriitori, pictori, gazetari, industriași sau boieri, capete încoronate sau pur și simplu oameni simpli, într-o atmosferă unică și care astăzi aproape că am pierdut-o în negura vremii.

Povestea cafenelelor bucureștene este aproape la fel de veche cu aceea a oraşului Bucureşti. Potrivit unei legende, primul român care ar fi cunoscut cafeaua, undeva la începutul secolului al XVI-lea, a fost logofătul Tăutu trimis cu o solie de Bogdan cel Orb la sultan. Logofătul a fost servit cu un preparat fierbinte, pe care neştiind cum să-l bea, l-a băut într-o clipă opărindu-și limba. Nu a trecut prea multă vreme până când românii din trecut au putut servi deja o cafea, prin zona băncii naţionale de azi, unde s-a aflat prima cafenea atestată documentar prin anul 1667. Ea a fost deschisă de un fost ienicer pe nume Kara Hamie, în vremea lui Radu Leon, iar prăvălia lui a existat în preajma Hanului Şerban Vodă şi implicit a curţii domneşti.

Cafeneaua românească îşi schimbă obiceiurile şi demografia consumatorilor în cursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce Europa Occidentală reintegrează cultural spaţiul ţărilor române. De la mijlocul secolului al XIX-lea au apărut cafenele celebre, multe dintre ele dispărând în ultima jumătate de secol.

Cafeneaua restaurantului Capşa de pildă, devenise în timpul anilor 1860-1870 cea mai mare cofetărie din Bucureşti, celebră în toată Europa.
Situată pe Calea Victoriei în apropiere de Cercul Militar Național, era hotel, cofetărie, cafenea și restaurant. A fost cea mai mare firmă de restaurante și cofetării de la noi, ajunsă vestită în toate capitalele Europei, în istoria culturală a orașului cafeneaua rămânând cea mai cunoscută, un loc al boemiei bucureștene. Pe locul ocupat astăzi de clădire erau situate, la sfârșitul sec. XVII, casele și curtea boierului Radu Slătineanu. În 1830, italianul Eronimo Momolo (fost bucătar al domnului Grigorie IV Ghica) a cumpărat casele și, în sala de jos, a deschis un birt vestit prin mâncărurile italo-orientale, iar prin 1836, deasupra birtului, o sală de bal, cunoscuta sală „Momolo” sau „Slătineanu”, unde aveau loc cele mai frumoase baluri din Capitală. Clădirea a fost cumpărată în 1868 de frații Capșa, Constantin și Grigore. Ei deschid aici Cofetăria „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa”. În 1876 Constantin s-a retras din această afacere, rămânând numai Grigore. Alături de cofetărie, acesta a ridicat și un hotel (în 1886) și apoi Cafeneaua „Capșa” (în 1891).
În 1869, Casa Capșa a devenit furnizor al Curții Domnești, dar și al altor case regale, precum cea a Serbiei și Bulgariei. Până la Primul Război Mondial (1914-1918), Casa Capșa era interzisă boemei literare, fiind rezervată doar protipendadei, ultimii boieri, oameni publici și ziariști; se discutau politică, campanii de presă și cancanuri. Boema literară a pătruns aici abia după Primul Război Mondial. Au trecut pragul cafenelei personalităţi celebre precum: Enrico Caruso, Ysaye, prinţii Urusoff şi Gorceacov, marele duce la Rusiei, Nicolae, împăratul Franz Joseph, tenorul Josef Schmidt, dansatoarea Jospehine Baker și mulți alții.
După naționalizarea din 1948, Casa Capșa a primit denumirea „Cofetăria și Restaurantul București”, iar hotelul s-a închis. În 1975 clădirea a fost restaurată și s-au redeschis hotelul, restaurantul și cofetăria, cafeneaua redevenind un loc de întâlnire al scriitorilor și universitarilor. După 1990 a redevenit proprietate privată, vechiul nume i-a fost redat și a cunoscut o nouă restaurare.

Vestită a fost şi cafeneaua „Corso” aflată până în 1939 în faţa restaurantului „Cina” de astăzi. Era al doilea loc de întâlnire al boemei bucureştene după Capşa, pragul fiindu-i trecut de intelectuali diverși, de la muzicieni şi scriitori faimoși, până la nu mai puţin celebrii escroci internaţionali dar şi multe femei cochete, dornice să fie văzute în compania protipendadei vremii.
La Cafe Corso s-au născut adevărate legende care au populat orele de discuții ale intelectualilor bucureșteni. Această faimoasă cafenea a fost înființată de șapte persoane, în majoritate străini: Filip Finkelstein, David Haimovici, cei doi frați Gelber și românii Tomulescu, Butnaru și avocatul Ștefănescu. Afacerea era condusă de Finkelstein și Haimovici, acesta din urmă fusese înainte de război chelner, apoi proprietar de restaurant, având o experiență bogată în conducerea mai multor restaurante din Bucureștiul interbelic. Filip Finkelstein era de profesie ziarist, dar era și reprezentantul unor firme străine cu băuturi fine precum Cointreau, Branca sau Sandeman. Ceilalți acționari nu erau cunoscuți de personalul localului decât în postura de clienți.

Cafeneaua avea o poziționare ideală, aflându-se în fața Palatului Regal, între Ateneu și “Cina”, peste drum, în diagonală, de hotel Imperial, demolat în 1935 și având la stânga magazinul de fructe exotice Barul Italian, apoi cinematograful Forum și cofetăria Zamfirescu. Din nefericire toate aceste perle arhitectonice nu se mai regăsesc în Bucureștiul de azi, nici măcar imobilele care le-au adăpostit.

Corso avea două saloane alături de barul de zi numit “Corsoleto”. Salonul mare era înalt de peste șase metri și era dominat de candelabre grandioase; avea vitrine înalte și rabatabile în timpul verii – sezon în care pe trotuarul din Calea Victoriei se așezau două rânduri de mese.
Renumele braseriei i-a fost adus de către vestiți oaspeți precum Armand Calinescu și Ion Sadoveanu, dar și de bogații escroci precum Gross Cagero și Sinkovski care era mâna dreaptă a gangsterului american Al Capone.
Clădirea braseriei a fost demolată pe 23 aprilie 1939, pentru a fi lărgită Piața Palatului, acum aflându-se pe locul ei parcarea din fața Ateneului Român.

În vecinătate se afla cafeneaua „Kübler”, la parterul hotelului Imperial, foarte apreciată şi ea de boema literară, care-şi avea aici încropit cenaclul Literatorul.

Să nu uităm de faimoasa cafenea Riegler care a dăinuit până în 1940 la parterul hotelului „Hugues”, aflat peste drum de fostul Teatru Naţional; cafeneaua era patronată de francezul Georges Riegler. În toamna anului 1936, la parterul hotelului „Luvru” (astăzi „Capitol”), belgianul Haitz a deschis o altă cafenea renumită curând pentru clientela ei, „Café Royal”. A fost închisă în 1945. Deosebit de celebră pentru boema mijlocie alcătuită din pictori, actori şi scriitori cu portofele mai modeste a fost „Café de la Paix” aflată lângă fostul restaurant Simplon de pe Calea Victoriei. A dispărut şi ea în 1948 odată cu venirea comuniștilor la putere în România.
Contemporană cu Capşa a fost cofetăria şi cafeneaua polonezului Fialkovsky, care a dus-o bine în perioada 1853-1898 la parterul casei „Török” pe locul căreia se află astăzi blocul Adriatica, lângă Novotel. Am putea încheia scurtul nostru periplu cu renumita cafenea „Nestor”, dispărută în urma cutremurului din 1977 şi pe locul căreia se află astăzi hotelul „Bucureşti”.