Sclavia pe plantațiile de cafea – o istorie adevărată De la începuturile sale obscure din Africa de Est a secolului al XV-lea unde era folosită ca un stimulent al devotamentului...

Povestea Cafelei 13

Sclavia pe plantațiile de cafea – o istorie adevărată

De la începuturile sale obscure din Africa de Est a secolului al XV-lea unde era folosită ca un stimulent al devotamentului religios, cafeaua a devenit o marfă imperială, produsă de ţări tropicale sărace şi consumate de cele temperat continentale și bogate. De-a lungul secolelor, influenţa cafelei în creşterea capitalismului şi a instituţiilor sale a fost enormă. Revoluţiile de odinioară au fost puse la cale în cafenele, la fel și falsificarea alianţelor comerciale, formarea societăţilor secrete, iar politica și arta au fost dezbătute la nesfârşit. Insă există un lucru despre care poate că nu s-a vorbit prea mult: sclavia de pe plantațiile de cafea reprezintă una dintre cele mai mari “rușini” a industriei de cafea. E adevărat, s-a întâmplat de mult, însă Sclavia îndurată de o mulțime de oameni nu este o invenție, ci un adevăr care face parte din istoria cafelei. Una din zonele unde acest flagel a avut o virulență aparte a fost în zona Caraibelor, și mai cu seamă în Cuba.

Cuba

Între anii 1511 și 1886 peste 1 milion de sclavi au fost aduși din Africa în Cuba pentru a cultiva culturile agricole. Deşi producţia şi vânzarea de zahăr în ţară a marcat început exploataţiei sclavagiste, prezenţa cafelei a jucat un rol la fel de important în începuturile sclaviei în Cuba. Când cafeaua a ajuns în Cuba pentru prima dată, agricultorii s-au bucurat, deoarece cafeaua nu necesita mai puțin teren de cultivare şi utilizarea scăzută a mașinilor agricole. Exploatarea sclavagistă din acestă perioadă era impusă prin atitudini similare cu cele din închisoare – creând stări de animozitate şi revolte inevitabile ale sclavilor împotriva proprietarilor bogați care îi înrobea. Producția de cafea nu a durat în Cuba la fel de mult timp ca în alte ţări datorită concurenţei cu cafeaua braziliană.

Din cei peste 1.000.000 de sclavi aduși din Africa în Cuba, peste 780.000 de sclavi africani au venit pe insulă între 1790 şi 1867, făcând-o pe aceasta cea mai mare colonie spaniolă din Caraibe importatoare de sclavi şi centrul transatlantic al comerţului cu sclavi al secolului al XIX-lea. Importul de sclavi de o asemenea magnitudine a transformat economia insulei de la una cu diverse activităţi în care nicio activitate nu era definită de experienţa sclavagistă la o economie de plantație bazată pe sclavia rasială.

Ca şi în alte insule din Caraibe, mono-cultura de zahăr a alimentat economia de plantaţie din Cuba, şi, în 1840, Cuba a devenit liderul mondial al producției de zahăr.

Deşi zahărul a pus economia de plantație a Cubei în mişcare şi a determinat direcția generală, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cafeaua a jucat un rol la fel de semnificativ în modelarea sclaviei de plantaţie din Cuba. Chiar şi atunci când Cuba a fost lider mondial al producției de zahăr, numărul plantațiilor de cafea îl depășea pe cel al plantațiilor de zahăr.

Una dintre caracteristicile cele mai izbitoare ale plantaţiei cubaneze era structura similară cu închisoarea. Această caracterizare descrie exact multe practici de administrare a sclavilor adoptate în Cuba, în special pe cele puse în aplicare pentru a stăpâni activitățile sclavilor. O astfel de practică, vizibilă şi în ruinele existente ale clădirilor de pe plantaţii, a fost aceea de înrobire a oamenilor în celule de închisoare. Aceste celule erau adesea încuiate pe timp de noapte, şi păzite cu atenţie de paznici.

Primii colonişti spanioli au adus cu ei în Cuba sclavi africani, dar populaţia de sclavi a rămas una dintre cele mai scăzute din Caraibe până în a doua jumătate a secolului XVIII. Cuba a dezvoltat încet o societate de tip sclavagist ca cele existente în insulele engleze și franceze din mai multe motive: primul, sistemul asiento (moșie) care acorda contracte de tranzacţionare de sclavi limitate la numărul de persoane care ar fi putut intra în anumite regiuni ale imperiului spaniol; în al doilea rând, modelul colonial al așezărilor din Cuba secolelor XVI și XVII a fost conceput pentru o economie slabă bazată pe exploatarea animalelor, mai ales a vitelor; în al treilea rând, absenţa unui mecanism legal pentru proprietatea terenurilor private şi interdicțiile impuse de coroana spaniolă pe terenurile forestiere care împiedica dezvoltarea agriculturii.

Eventuala eliminare a acestor obstacole, combinată cu golul din producţia de zahăr şi de cafea rezultat din dispariţia sclaviei în Saint Domingue (Haiti) a creat condiţii favorabile pentru o economie de plantație în Cuba. Clasa proprietarilor de plantații a apărut din elita cubanezilor nativi şi a imigranţilor din alte Insule Caraibiene, America de Nord şi Europa.

Aceste vremuri de apogeu ale plantatorilor cubanezi a dus la translația de la exploataţiile mici ale albilor la cele în care se utiliza munca brută a sclavilor din Africa.

Economia de cafea a Cubei s-a dezvoltat în mare măsură datorită eforturilor depuse de francezii exilaţi, scăpați din Revoluția Haitiană, 1791–1802. Cu toate acestea, experimentarea culturilor de cafea, se presupune că a apărut la începutul anului 1748. Cafeaua era produsă în primul rând în regiunile de deal și de munte din Cuba de Est şi de Vest, dar prosperitatea de la începutul secolului al XIX-lea în economia cafelei s-a concentrat în vestul Cubei, în Havana, Matanzas şi Piñar del Rio. În 1830, investiţiile în producţia de cafea din Cuba occidentală ajunseseră egale cu cele în zahăr şi numărul de sclavi lucrători angajaţi pe cafetales (plantațiile de cafea) era adesea egal cu cel din ingenios (plantațiile de zahăr). Astfel, în prima jumătate din secolul al XIX-lea, producţia de cafea a fost o componentă importantă în dezvoltarea sclaviei de plantaţie din Cuba.

În zona Caraibelor, cafeaua a fost întotdeauna o cultură secundară celei de zahăr, dar a avut avantaje față de zahăr. Cerinţele de teren erau mici şi nu erau necesare nici investiţii iniţiale mari în mașini sau clădiri. Din aceste motive, cafeaua a atras plantatorii de nivel economic mic și mediu şi tipare sociale diverse, în timp ce, în general, zahărul era dedicat celor bogați. Totuși, cultivarea cafelei avea și dezavantaje: în funcţie de sortimentul de cafea dura între patru și şapte ani ca planta să ajungă la maturitate. Datorită diferenței mare de timp între investiţia iniţială în teren şi în forţa de muncă şi generarea de venituri, cafeaua era mai complexă din punct de vedere economic şi comercializarea acesteia a tins să fie mai neregulată decât cea a zahărului.

Boom-ul plantațiilor de cafea din Cuba a fost de scurtă durată, şi mai mulţi factori au dus la dispariţia producției de cafea în Cuba occidentală: în 1830, cafeaua braziliană a devenit un concurent major al cafelei cubaneze; preţurile pe piața mondială de cafea au scăzut la aproximativ jumătate față de prețurile anterioare; războaiele tarifare între Spania şi Statele Unite au dăunat Cubei pentru că SUA reprezenta o importantă piaţă de desfacere pentru cafeaua sa. Statele Unite au ridicat taxele vamale pe cafeaua cubaneză în semn de represalii pentru Spania care cerea taxe mari pentru intrarea mărfurilor americane în Cuba. Uraganele din 1844 şi 1846 au distrus numeroase plantații de cafea. Între anii 1854 și 1859, mulți proprietari și-au abandonat plantațiile de cafea, iar unii le-au transformat în plantații de zahăr.

Sclavia pe plantaţiile de cafea a ajuns târziu în Cuba, în comparaţie cu vecinii englezi şi francezi din Caraibe, dar în secolul al XIX-lea insula devenise centrul comerţului cu sclavi şi al sclaviei de plantaţie din Caraibe. În efortul de a stopa activităţile rebele ale unei populaţii de sclavi în creştere, proprietarii de sclavi au adoptat practici de administrare a plantațiilor similare vieții în închisoare.

Acestă caracteristică a sclavagismului cubanez similară închisorii era evident, în special, în mediul construit al celulelor pentru sclavi şi în aranjarea spaţiului din cadrul plantaţiilor. În timp ce barracones şi satele fortificate ale sclavilor serveau ca formă de descurajare făţișă a formelor de rezistenţă manifestate de aceștia, acestea nu au fost complet eficiente. Sclavii, bărbaţi şi femei încă fugeau, planificau revolte, luau viaţa proprietarilor lor, precum şi propriile vieţi. Prin diferite forme de rezistenţă zilnică, oamenii înrobiți se împotriveau pe ascuns sau fățiș la programul istovitor de lucru și condițiile inumane de trai.

Chiar dacă această parte a povestei cafelei nu este una fericită, aceasta este una interesantă și mai ales plină de învățăminte.